Extracţia uleiurilor

Extras din Denise Whichello Brown, “Aromaterapia – terapia prin uleiuri esentiale” 

Din acest articol veţi afla mai multe despre: metodele de bază utilizate în extracţia uleiurilor esenţiale

Există numeroase metode de a obţine din plante substanţele parfumate, majoritatea fiind descrise în continuare. Uleiurile esenţiale sunt însă doar acelea obţinute prin distilare sau prin presare.

Distilarea

Distilarea este metoda cel mai des folosită şi cea mai economică de a extrage uleiurile esenţiale. Mulţi istorici îi atribuie această descoperire lui Avicenna, medic şi savant persan (vezi capitolul 1), deşi este foarte posibil ca egiptenii să fi fost primii în perioada primitivă. Procesul distilării implică multă îndemânare, altfel uleiul esenţial atât de preţios va fi pierdut sau îşi va schimba compoziţia. Unele plante sunt distilate imediat după ce au fost recoltate, în timp ce altele pot fi lăsate câteva zile sau pot fi chiar uscate înaintea extracţiei.

Procesul distilării constă în încălzirea plantei prin introducere în apă şi fierbere sau prin trecerea acesteia prin aburi. Căldura şi aburul ajută structura celulară a plantei să se descompună şi să elibereze astfel uleiurile esenţiale. Moleculele uleiurilor esenţiale şi aburul sunt purtate de-a lungul unui tub şi canalizate printr-un rezervor de răcire, unde se transformă în lichid şi se adună într-un vas. Lichidul care iese este o combinaţie de ulei şi apă şi, deoarece uleiurile esenţiale nu sunt solubile în apă, pot fi separate cu uşurinţă de aceasta şi evacuate prin sifonare. Uleiurile esenţiale mai uşoare decât apa vor pluti la suprafaţă, pe când cele mai grele decât aceasta, cum ar fi cel de cuişoare, se vor scufunda.

Apa care intră în contact cu planta supusă distilării capătă o aromă şi este refolosită ca apă de parfum, cum este apa de lavandă sau apa de trandafiri.

In timpul procesului de distilare numai moleculele volatile extrem de mici se pot evapora. Uleiurile esenţiale care conţin o proporţie mare a celor mai mici molecule (majoritatea volatile), sunt cunoscute ca „note de vârf”. Uleiurile compuse din moleculele cele mai grele (cel mai puţin volatile) sunt cunoscute ca „note de bază”. Uleiurile care se află între acestea două sunt denumite „note de mijloc”.

Notele de vârf sunt cele mai volatile – aroma lor dispare în 24 de ore. Printre acestea: busuiocul, grepfrutul, lămâia, limeta şi eucaliptul. Acestea sunt stimulatoare şi revigorante.

Notele de mijloc au o aromă care durează timp de două sau trei zile. Printre acestea: geraniul, lavanda şi muşeţelul. In general, sunt echilibrante şi ajută la întărirea metabolismului, la digestie şi în perioada de menstruaţie.

Notele de bază sunt cel mai puţin volatile – aroma lor durează cel puţin o săptămână. Printre acestea amintim tămâia, smirna, neroli, paciuli şi vetivertul. Acestea oferă relaxare şi sunt sedative.

De obicei, cea mai bună calitate se obţine la prima distilare. Dacă uleiurile esenţiale sunt distilate din nou, procesul este cunoscut ca „rectificare”. Prin a doua şi următoarele distilări se va produce un ulei de calitate mai slabă, nepotrivit pentru aromaterapie.

Presarea

Această metodă este rezervată exclusiv membrilor din familia citricelor, cum ar fi bergamota, grepfrutul, lămâia, limeta, mandarina şi portocala. Esenţa rezultată se găseşte în pungi mici localizate sub coajă. Acest proces a fost realizat mai întâi presând pur şi simplu cu mâna. Esenţa de citrice era stoarsă din coji şi apoi adunată într-un burete care, odată îmbibat, era stors într-un vas. De ce să nu încercaţi să presaţi coaja unor citrice chiar dumneavoastră? Puteţi obţine o astfel de esenţă chiar în propria bucătărie!

Din cauza costurilor mari de producţie, majoritatea uleiurilor din citrice sunt acum obţinute cu ajutorul preselor mecanice. O mare parte din uleiul esenţial de portocale este produs în Statele Unite ale Americii în fabricile de sucuri de fructe. Totuşi, acesta nu este cel mai bun ulei de folosit, deoarece recoltele sunt tratate cu pesticide şi îngrăşăminte chimice, care contaminează esenţa. Uleiurile din citrice ideale pentru aromaterapia medicinală sunt obţinute din fructe crescute în mod organic sau natural. Avantajul procesului de presare este că uleiurile esenţiale nu sunt supuse încălzirii.

Din păcate, unele fabrici de uleiuri din citrice, după presare, supun coaja unui proces de distilare, pentru a produce o cantitate mai mare de ulei. Evident că acest ulei esenţial este de o calitate inferioară, dar este adăugat de obicei uleiului esenţial presat, pentru a obţine o cantitate mai mare şi, totodată, pentru a creşte profitul.

Extracţia pe bază de solvenţi

Prin procesul de extracţie cu solvenţi nu se obţin uleiuri esenţiale. Această metodă este aplicată în cazul florilor, al cleiului de arbore şi al răşinii şi rezultă uleiurile „absolute” şi „de răşinoase”. Tehnica este folosită pentru o producţie mai mare sau pentru a extrage uleiurile care nu pot fi obţinute prin niciun alt proces. Iasomia, de exemplu, este în mod violent afectată de vremea caldă sau de aburi.

Uleiurile absolute

Pentru a produce un ulei absolut, planta aromatică (flori, frunze etc. ) este supusă extracţiei cu ajutorul solvenţilor din hidrocarburi, ca benzenul sau hexanul. Planta este acoperită cu solvent şi încălzită treptat pentru a se dizolva moleculele parfumate. Solventul extrage aroma şi apoi este filtrat pentru a produce un „material”. Acesta este solid, asemănător cu ceara şi conţine în jur de 50% ceară şi 50% ulei volatil, cum ar fi, de exemplu, iasomia.

Pentru a obţine acest ulei, materialul este amestecat cu alcool pur, astfel încât moleculele parfumate să se dizolve, şi apoi este răcit. Acest amestec este filtrat, pentru a elimina reziduurile şi pentru a separa ceara insolubilă. Alcoolul este evaporat încet sub vacuum.

Rămâne în urmă un lichid gros, cleios, colorat, cunoscut sub numele de ulei absolut.

Această metodă este frecvent folosită pentru trandafir, iasomie şi neroli. Va rămâne însă de fiecare dată o urmă de solvent. Aşadar, un absolut nu poate fi niciodată la fel de pur ca un ulei esenţial care a fost extras prin distilare. Absolutele sunt câteodată contrafăcute, din cauza preţului lor mare. Aveţi grijă să le cumpăraţi întotdeauna de la un furnizor cunoscut.

Uleiurile de răşinoase

De asemenea, la extracţia cu ajutorul solvenţilor se apelează şi în cazul cleiului de arbore şi al răşinii, în vederea producerii uleiurilor de răşinoase. Răşina este o substanţă solidă sau semisolidă eliminată în mod natural de un copac sau de o plantă care au fost tăiate. In scop comercial, răşina este obţinută prin tăierea scoarţei de copac sau a trunchiului, iar substanţa asemănătoare cleiului de arbore se întăreşte dacă este expusă la aer.

Răşina naturală este extrasă cu un solvent din hidrocarburi, cum ar fi eterul din petrol, hexanul sau alcoolul. Aceşti solvenţi sunt filtraţi şi îndepărtaţi ulterior prin distilare.

O răşină se formează în condiţiile folosirii unui solvent din hidrocarburi (de exemplu: răşina benzenică). Dacă a fost folosit un solvent pe bază de alcool, atunci este produs un gudron (de exemplu: gudronul din tămâie şi smirnă poate fi extras din cleiul de arbore brut – oricum, ambele pot fi extrase prin distilarea cu aburi, pentru a produce uleiul esenţial).

De obicei, producătorii de parfumuri folosesc răşinile ca fixatoare, pentru a prelungi aroma.

Extracţia pe bază de grăsimi

Procesul de extracţie pe bază de grăsimi produce un ulei absolut, deşi această metodă nu mai este folosită în zilele noastre. Necesită foarte mult timp, o muncă imensă şi este şi foarte costisitor. La început, aceasta a fost metoda principală de extracţie pentru florile delicate, cum ar fi iasomia, plantă care continuă să producă parfum chiar şi după ce a fost culeasă. Aceasta implică folosirea unor grăsimi reci, pure şi fără miros, care se răspândesc peste nişte bucăţi de sticlă, montate în rame dreptunghiulare mari, de lemn. Florile sunt împrăştiate peste acest strat de grăsime care absoarbe uleiul esenţial. După aproximativ o zi, aceste flori sunt înlocuite de alte flori proaspete. Acest proces se repetă de mai multe ori – chiar mai mult de două luni de zile – până când grăsimea ajunge Ia saturaţie. Această grăsime saturată şi parfumată este cunoscută sub denumirea de „pomadă” peste care se adaugă alcool, iar apoi este tratată. Se lasă mai întâi să se evapore alcoolul şi apoi se produce absolutul pur.

Extracţia cu dioxid de carbon

Această metodă relativ nouă a fost introdusă abia în anii \’80. Este o metodă foarte costisitoare, deoarece echipamentul folosit este scump. Procedeul a fost gândit pentru industria de parfumuri. Uleiurile extrase prin folosirea dioxidului de carbon ar trebui să fie de calitate superioară, pure şi foarte apropiate de uleiurile esenţiale naturale care există în plantă – şi nu conţin deloc reziduuri de dioxid de carbon.

Preţurile sunt prea mari în acest moment, pentru a fi folosită de un aromaterapeut, dar când costurile vor fi mai mici şi producţia va creşte, va deveni o metodă accesibilă. Sunt necesare cercetări pentru a le evalua beneficiile terapeutice, având în vedere faptul că uleiurile esenţiale au o compoziţie diferită.

Hidrodifuziunea/Filtrarea

Hidrodifuziunea sau filtrarea este cea mai modernă metodă de extracţie. Acest procedeu este mai rapid decât distilarea, iar echipamentul este mult mai simplu decât cel folosit pentru extracţia cu dioxid de carbon. Planta (care este suspendată pe un grilaj) este trecută printr-un jet de aburi. Lichidul care rezultă, compus din ulei şi abur condensat, este apoi răcit. Rezultatul este un amestec de ulei esenţial şi apă (ca şi în procesul distilării), ce pot fi separate cu uşurinţă. Deşi această metodă este promiţătoare, sunt necesare cercetări pentru a evalua calitatea acestor uleiuri în aromaterapie.

Macerarea

Acest procedeu constă în aşezarea plantelor într-un vas cu ulei vegetal cald, ce determină descompunerea celulelor plantei, făcând posibilă absorbţia uleiurilor esenţiale. Vasul este apoi agitat timp de mai multe zile. Uleiul rezultat este filtrat şi îmbuteliat, gata de a fi folosit pentru masaj. Exemple de uleiuri obţinute prin macerare sunt cele de gălbenele, de morcov şi de sunătoare.

De ce să nu încercaţi să vă faceţi propriile uleiuri macerate acasă? Umpleţi pe jumătate un vas de sticlă cu planta aleasă (de exemplu, cu melisă sau roiniţă), apoi adăugaţi ulei vegetal de calitate superioară cât să se umple vasul. O idee excelentă ar fi să adăugaţi 10% ulei din germeni de grâu, pentru a păstra mai bine amestecul. Acoperiţi vasul şi depozitaţi-l într-un loc cald timp de o săptămână; aduceţi-vă aminte să agitaţi vasul în fiecare zi. La final, filtraţi plantele, îmbuteliaţi din nou şi puneţi-i o etichetă.